Dulceata de cirese negre

E duminica dimineta si familia V se instaleaza cu o felie de paine cu dulceata si o ceasca de cafea in fata televizorului. De ceva timp in coace, aici ne sorbim duminica energia la cana, ascultand cu mare atentie reportajele de la Viata Satului. Jumatatea de agronom din mine isi gaseste aici dorul de bunatati de la bunica si amintiri legate de un examen cu domnul profesor Ropan, cand mugurii de mar plangeau pe masa laboratorului, doar-doar or fi recunoscuti. Cu mare drag va recomand emisiunea asta de pe TVR1, singura, zic eu, ce-si merita banii contribuabililor din mai toata grila lor imbatranita.

Cam asta fiind cadrul de desfasurare al activitatilor de duminica dimineata, incerc acum sa descriu cam ce s-a petrecut in bucataria noastra joi seara. E a doua oara pentru mine cand incerc sa fac dulceata. Zic eu, am chiar reusit! Prima mea dulceata a fost una experimentala, luata dintr-o revista; era una “fancy”, de mango si kiwi, siropoasa si dulce, insa pt mine si mama reusita, pentru altii insa cam acida, din cate imi amintesc. De data asta, am zis ca ne intoarcem la treburi mai basic, asa ca am dat o raita prin piata, nu prin hypermarket. Am luat strugurasi, afine, cirese negre si m-am pus pe treaba.

Prima dulceata, cea de cirese negre, am incercat sa o fac cat mai aproape de reteta mamei mele. Nu e complicata, insa ia ceva timp in arsita aragazului. Din cantitatile ce le-am folosit mi-au iesit 8 borcanele intunecate, numai bune pentru clatitele din iarna. Am pus asa:

2.7 kg cirese negre din care dupa “eviscerare” mi-au ramas 2-2.1 kg fruct dulce
1.6 kg zahar
1 lingurita salicil
1 plic Dr Oetker Gelfix Clasic

1. Pentru inceput, pregatim borcanele – le spalam cat mai bine, sa nu ramana nici urma de microb in ele. Le uscam bine, dupa.
2. Spalam ciresele, eliminam boabele bolnave, scoatem samburii, apoi punem totul intr-o cratita mare.
3. Adaugam zaharul, amestecam totul bine si punem oala pe foc iute. Lasam focul asa pana incepe sa dea primul clocot, cand totul in oala se umfla si apare celebra spuma. Potrivim focul si fierbem dulceata de acum, aproximativ un ceas de vreme, amestecand des, sa nu se prinda dulceata. Daca nu reusiti sa scapati de spuma prea deasa, puteti sa o luati cu o lingura. In final dispare cam toata. In functie de cirese, dulceata va fi mai siropoasa sau mai densa. Daca o fierbeti doua ore, se va intari de la sine, insa va fi prea dulce, pentru gustul meu. Eu am ales sa o fierb o ora si sa folosesc Gelfixul.
4. Cu 15 minute inainte de final, adaugati lingurita de salicil.
5. Cu 2-3 minute (pe ceas) inainte sa luati oala de pe foc, amestecati plicul de Gelfix Clasic cu 2 linguri de zahar, apoi turnati-l in oala, in timp ce amestecati dulceata, sa nu ramana cocolosi. Dupa 2 minute, luam oala de pe foc si cam asta e tot.
6. Turnam dulceata in borcane imediat ce am terminat-o, si strangem bine capacele. Folosim si o mana de barbat daca e disponibila si in apropiere. De dimineata, clar desfacem un borcan si intindem o lingurita zdravana pe painea proaspata…

Si mai salvam ceva pentru vremuri racoroase: coditele de cirese, pe care le uscam pentru un ceai diuretic amarui, fiert 5-10 minute bune.

69. Spuma de zmeura si o plimbare in Busteni

Salutare!

In miez de vara si luna lui cuptor, unde poti cauta o oaza de racoare, daca nu la munte? Si har Domnului, tara asta are munti si vai cat vazi cu ochii, totul e sa vrei sa vezi asta si mai ales, sa poti sa o faci, dincolo de tot ceea ce ai putea critica vis-à-vis de bunul simt si educatia turistica a conationalilor nostri. Am pus la cale o escapada cuminte, in stilul nostru, cu adidasi si un aparat foto mic in buzunar, nu cu bocanci si pioleti, insa plimbarea a meritat mai mult ca orice city brake in capitale galagioase ori furnale urbane. Branul, Pelesul si Rasnovul au fost o adevarata surpriza pentru noi, insa rasuflarea mi-a taiat-o Sfinxul. Cu toate ca ne-am chinuit sa prindem un unghi din care sa umplem pixelii doar cu piatra si muntele, evitand in mod elegant “cabanele” aparute ca si ciupercile otravitaore dupa o “sclipire” a unui neuron tipic romanesc, Babele vor avea ce povesti, asa cum glumea Gabi pe marginea unei fotografii de familie. Am pozat si Sfinxul impozant dar trist, dupa minute bune de asteptat in soare, in care speram ca “Interzisa escaladarea” va insemna ceva si pentru turistul harnic si cu sete de catarare pe umerii obositi ai unei minuni de piatra. M-au scarbit fetitele cu postura de manechine suite cat mai sus “sa dea bine pe Facebook, mami!”, dar si mai mult, un cuplu ce era la jumatate de pas sa devina “doar unul” plonjand din varful stancii. Aproape ca le-am dorit-o si asta m-a facut sa simt o oarecare vina cand disperatii au avut nevoie de ajutor serios, asemeni unor mate speriate ce nu mai gaseau ramul ce le-ar fi dat jos de la inaltime. Pasind si noi ca niste pisici printre molozul maruntit de vant si cioburile taiaose ori peturile plutind pe iarba de munte, am tras aer in piept, ne-am detasat de toti cei din jurul nostru, am renuntat sa ne mai gandim de ce romanii nu stiu romaneste, de ce francezul ii desconsidera (intr-o franceza ce o inteleg) incercand si el sa prinda o fotografie, de ce batranul olandez e mut de uimire privind in zare, in timp ce nemtii blonzi o iau frumos la pas spre Crucea Eroilor Neamului. Trecand peste toate astea, nu imi pot imagina efortul celoc ce au facut posibila pentru noi plimbarea cu telecabina Busteni-Bebele, nu pot inca asimila nemarginirea imaginii si grandoarea tarii ce am vazut-o prin ochiul Sfinxului, verdele brazilor si roseata buburuzelor ce stapanesc pajistea Caraimanului. Nu ezitati sa vedeti minunile ce le ascund muntii nostri, cautati-le cu mai multa sete si nu renuntati sa le alegeti in defavoarea unui weekend parizian ori barcelonez. Avem de ce ne bucura si noi, macar pentru o vreme, cel putin pana cand Raoul de Romania nu hotaraste ca ar fi potrivit sa deschida si un bold la umbra Babelor.

Ce am pregatit? Inspirata de puzderia de negustori de zmeura ce i-am vazut in zona Busteni-Sinaia, am hotarat ca o spuma de zmeura plina de parfum si gust de vara e cea mai potrivita. Cristi zice a a fost cea mai reusita de pana acum, potrivit de dulce, asa ca o postam in ciuda Babelor ramase in arsita soarelui.

2 albusuri
230 g zahar alb, cat mai fin, nu e musai sa fie pudra
180 g zmeura

Batem albusurile cu zaharul pana cand spuma devine tare, ca pentru bezele. Abia acum adaugam zmeura spalata si scursa bine de apa, si mai batem spuma cu mixerul cateva minute bune, pana cand obtinem un deliciu pufos, dar ferm in acelasi timp. Nu e nevoie decat de putina rabdare si abtinere de la cateva boabe de zmeura pentru un decor delicios.

Maine povestim despre dulceturi de vara, si le supunem “referendumului” pe doua dintre ele (ca e de actualitate miscarea:)). Pe maine, deci!

 Urcare cu telecabina Busteni-Babele

 Babele la taifas

 O alta lume

 

 Sfinxul

 Busteni

68. Spaghetti al pomodoro e basilico

Initial mi-am propus sa nu gatesc pentru lista noastra de 121 de bucate cu traditie decat chestii mai putin obisnuite pentru noi, cei de-ai casei. Evident ca socoteala din bucatarie nu pusca mereu cu cea din targ, asa ca am modificat si rasmodificat planul initial. Probabil in final o sa postam si reteta de pizza si nu stiu daca o fi cu suparare ori poate vom da cuiva o idee buna de gatit pentru vreun weekend, insa stiu ca pastele astea au meritat sa le pregatim. Poate parea banal si evident ca italienii gatesc paste, insa fac parte din cultura lor, asa ca le gatim si noi aici, pe cele care mie mi-au parut mai reprezentative.

Am descoperit un om deosebit zilele astea, cu niste retete minunate, simple si delicioase. Antonio Carluccio gateste impecabil, elegant si plin de savoare, asa ca mie mi se pare ca reteta sa incanta orice fan al bucatariei italiene. Evident, in stilul Vlaicu, am adaptat reteta sa de spaghettini al pomodorino la spaghetti simplu al pomodoro fresco. Am schimbat putin ingredientele dar am pastrat metoda si am avut parte de un deliciu culinar. Tot de la el am mai adaptat o reteta pentru un desert de vara, pe care il voi prezenta ceva mai tarziu.

Tot ce pot sa spun e ca masa asta in miez de vara mi-a amintit de o plimbare lunga in Milano si de un dolce far niente de exceptie. Cum as putea sa descriu un Milano amplu si plin de contradictii? Un Bucuresti ceva mai intretinut, cu strazi reci si locuitori indiferenti la miscarea turistilor insa cufundati in moda, Louis Vuitton si parfumuri scumpe. Am avut permanent impresia ca ma aflu intr-un mediu nu foarte primitor, ca trebuie sa ma uit peste umar la fiecare miscare pe care o fac, ca de undeva, de dupa un colt or sa ne asalteze niste baieti ciocolatii, atletici si cu o foarte mare putere de munca irosita in tehnica impletiri unor ate colorate in detrimentul turistului ce sta uluit cand i se cer ma multi euro. Mult tupeu, agresivitate si caldura. In zadar incerci sa te refugiezi la umbra celebrei galerii comerciale, ca aici trebuie sa ai mare grija ce limba vorbesti, mai ales daca nu ai reusit sa iti organizezi concediul in grup mai mare. In doi si vorbind limba materna nu mai scapi de “fratele“ tau care iti impinge pumnul de graunte “gratis” pentru ca tu, naivul turist, sa te bucuri de porumbeii ce populeaza o minune de piata. Daca deviezi de la traseul tau sigur si prestabilit si ajungi in bulevarde cu nume braziliene, o sa faci o tura de shopping la preturi bune, asta daca scapi din nou de aceeasi barbati zdraveni de ciocolata reprofilati pe ochelari de soare si posete “de firma” (adevarul e ca si vapoarele alea unde le fac apar ca si active ale unei firme :)). Daca nu am fi vazut o demonstratie de ambitie si cult pentru grandoare sub forma unui minuat dom, cladiri cu un aer vechi ce pentru mine sunt un soi de paine calda ori daca nu as fi prins o rochita si un parfum la reduceri adevarate, pot sa jur ca aerul pe care l-am respirat in Milano ar fi avut acelasi gust de Bucuresti pe care il gasesti in Piata Victoriei. Nu merita decat arhitectura orasului, scaldatul privirii in marea de vitrine scumpe ramanand un sport plictisitor si mult prea obositor pentru genul nostru de turism.

Cam atat despre Bucurestiul italian (mie imi va ramane pentru totdeauna impresia asta despre capitala modei), sa gatim macar o mancare buna si savuroasa. Antonio Carluccio ne spune ca pentru o portie ne trbuie 100 g paste. Eu zic sa fie serios si sa ne lase cu masura asta, ca eu una nu sunt de suta de grame. Am pus asa:

Pentru 2 portii:

300 g paste

4 rosii mari

2 catei usturoi

2 linguri ulei

Sare si piper

Putin zahar, 1-2 linguri, sa corectam aciditatea rosiilor

O legatura de verdeata cu mult busuioc, patrunjel si 2-3 fire cimbru. Rozmarin am zis ca parca nu avea loc…

Reteta originala folosea doar rosii cherry si busuioc, plus spaghettini foarte subtiri. Noi am adaptat-o, dupa cum se vede.

1. Punem pastele la fiert in multa apa cu sare (10 g sare la litru de apa).

2. Tocam usturoiul si il punem la prajit un ulei, cat sa lase aroma. Daca l-ati ars, e gata, se duce toata aroma mancarii pe apa sambetei si trebuie inlocuit.

3. Adaugam rosiile tocate marunt. Daca vreti sa le opariti si decojiti inainte, cu atat mai bine. Saram si piperam, adaugam zahar dupa gust si lasam sa fiarba pana scade, si pana sunt gata si pastele, evident, al dente.

4. Tocam verdeata, nu foarte marunt, iar cand sosul a scazut, ii dam aroma cu ierburile. Nu mai lasam pe foc decat 1 minut, doua.

5. Din oala cu apa culegem pastele si le punem direct in sosul de pe foc, fara sa le spalam. Miscarea asta e grozava. Incheaga minunat sosul.

6. Amestecam sosul cu pastele, apoi in farfurie mai adaugam cateva frunze de busuioc si patrunjel. Nimeni nu ne impiedica sa mai pudram si putin parmezan peste pastele noastre in stil italian. Dupa care facem o plimbare pe strada amintirilor milaneze…

Milano, deci...

 Galleria Vittorio Emanuele II

 Detaliu...

 Intrarea dinspre Piata

 Domul din Milano

 Dantela :)

 Piata vazuta de pe acoperisul Domului

 Castello Sforzesco

Varza chinezeasca si omleta in sos de branza

Salata asta s-a incadrat la doua ture de mic dejun. A fost o grozavie de am uitat de pauza de masa ore in sir. Nici nu stiu ce mi-a placut mai mult, insa sosul asta devine o dependenta pentru mine. Nu ma laud cu prezentarea platoului (ca asta e evident), insa cu gustul, da. Si toate astea din curiozitatea de a vedea care varza e mai buna: a noastra sau a chinezilor. La salate de genul asta, de acum renunt la patriotism si votez simplu cu a lor. E mai aerata, crocanta, insa nu atat de fibroasa, apoasa in acelasi timp, foarte putin amaruie (desi Rada s-a plans zicandu-mi contrariul, deci oi fi nimerit eu una mai dulceaga). Are consistenta frunzei de salata creata insa usoara aroma de varza. E nemaipomenita si de azi sunt fana ei! Dintr-o astfel de capatana generoasa am facut doua ture de salate a cate doua portii. Am mai pus pe langa o jumatate de varza chinezeasca:

2 rosii mari
3 oua
150 g sunculita
Sare, piper si busuioc pentru omleta
Plus o lingura, doua de ulei pt prajit

Pt minunea de sos:
200 g branzica de casa (perlute de branzica de vaca in smantana, dar banuiesc ca ar merge si o branza Fagaras obisnuita)
2 linguri iaurt
2 lingurite bune de maioneza (a mea a fost din borcan :))
1 lingura sos Worcester
Putina sare
1 lingurita mustar Dijon

1. Batem ouale cu sare, piper si un praf de busuioc, apoi prajim o omleta simpla, pe doua parti. In aceeasi tigaie prajim apoi feliile de sunculita.
2. Spalam legumele, taiem fidelute varza chinezeasca, rosiile felii, apoi mai taiem fasii omleta si sunculita prajita. Toate le amestecam cu putina sare. Ulei mai punem in salata numai daca e necesar. Am pus la o varianta si zeama de lamaie insa la a doua am renuntat la asta.
3. Pregatim sosul amestecand frumos toate ingredientele. Punem in farfurii salata, apoi o stropim din belsug cu sosul. Mie si acum imi lasa gura apa cand ma gandesc la felul asta. Cele mai importante ingrediente sunt branzica si sosul Worcester. Cu Covalact si Delaco m-am inteles cel mai bine la masa… Pofta multa!

Gin Tonic on the "Cherries"

Asta e ultima gaselnita in materie de bauturi cu caracter, fara dulcegarii, as zice pe gustul ferm al Alinei. Am descoperit o bautura din "tinerete", de la mai toate majoratele liceului meu, la moda atunci din lipsa de Jack, am putea crede, insa eu m-am descoperit dispusa la innoirea si imbunatatirea ei. Ginul tonic ramane o bautura ce deschide apetitul pentru altele, iar acum, ii dam si o aroma fina si un rozaliu tarziu delicios. Singurul meu regret e ca nu am reusit sa ii mai surprind nuanta imediat ce visinele s-au dezghetat. Insa o sa mai repet cu siguranta combinatia!

A, sa nu uit? Cum am dat peste paharul delicios? Caldura mare seara la etajul meu + lipsa ghetii in congelator + 1 punguta de visine solitare pe unul din rafturile congelate. Asadar - ne racorim si alcoolizam usor, ca nu mai pierdem vremea si consistenta cu multe cuburi de gheata, din urmatoarele:

5 visine congelate (minim, ca sa le si simtim si sa mai si raceasca paharul)

gin cat sa le acopere intr-un pahar de 250 de ml

Schweppes Kinley Tonic, in completarea paharului

O sa dati peste o reactie nebuna a visinelor, o betie a boabelor stacojii intr-un simplu pahar de Gin Tonic! Noroc!

67. Conopida si dovlecel pane in sos tzatziki

Cautam o destinatie calda pentru un concediu relaxant, sa mai simtim si noi ca a venit vara, printre desele picaturi de ploaie. Cu varsta, am constatat ca am devenit mai indecisi, groaznic de pretentiosi vis-à-vis de cele 21 de zile de libertate pe care ni le ofera mult iubitul nostru cod al muncii si in cautare mai mult de relaxare decat de galagie ori agitatie. Rasfoind cataloagele agentiilor de turis am ajuns si la Grecia. Nu stiu cum se face, dar asta m-a dus cu gandul direct la cel mai cunoscut sos grecesc si la un fel de mancare perfect pentru scufundat in el. Am facut conopida si dovlecel pane, stil grecesc, langa un sos tzatziki delicios, numai bun sa racoreasca vara. Aveti nevoie de:

1 dovlecel tanar
1 conopida mijlocie
4 oua
1 ½ cana faina
1 cana lapte
Sare si piper
Faina, pesmet si ulei mult pt prajit

Sos
3 castraveti rasi
400 ml iaurt gras
½ catel de usturoi ras
1 lingura ulei de masline
Sare si piper
Un praf menta uscata

1. Curatam legumele, apoi feliem dovlecelul (mai gros pentru un rezultat usor crocant) si il saram, sa mai lase din apa, iar conopida o oparim 10 minute in apa clocotita cu sare multa, gata desfacuta in buchetele potrivite ca marime.
2. Stergem feliile de dovlecel cu prosoape de hartie sa inlaturam apa lasata si scurgem conopida oparita.
3. Pentru pane, amestecam frumos 4 oua cu o cana si jumatate de faina si laptele, pana obtinem o compozitie mai groasa decat pentru clatite. Saram si piperam.
3. Incingem uleiul, apoi reducem putin flacara. Dam pe rand legumele prin faina, apoi prin aluat, iar dovlecelul il dam si prin pesmet. Punem legumele in ulei pana devin aurii, apoi le scurgem pe prosoape de hartie.
4. Pentru sos, curatam si apoi radem castravetii, ii scurgem putin de apa, apoi ii amestecam cu restul de ingrediente. Jumatate de catel de usturoi va fi de ajuns, insa daca vreti un sos mai condimentat, nu ezitati sa il folositi pe tot. Va fi o masa pe cinste! Daca o savurati intr-un balcon umbrit, plin de flori si verdeata, va fi o placere de vara, plina de gustul Greciei, asa, mai de acasa…

Briose maronii cu fructe si ciocolata alba

Am avut un task: prajitura pentru multa lume buna. Evident s-a dovedit a fi doar o mica adunare “club femina” (ori semi, ca am avut si doi baieti la sacrificiu), insa m-am tot gandit ce as fi putut sa fac pentru targetul initial. Briosele mi s-au parut ca ar face cinste unei asemenea intalniri, asa ca am trecut la treaba sa pun pe masa 36 de briose maronii pline de surprize: afine, marisoare uscate si bucatele de ciocolata alba. Au fost minunate, mai ales cele care au apucat a doua zi langa o cafea anti-mahmureala. As zice insa, ca mai bun decat cafeaua a fost un “accesoriu” delicios, o spuma de fructe dulce si delicata. A mers de minune cu briosele mele!

Pentru 3 tavi de briose, va trebuie:

500 g faina
300 g unt
2 cani zahar
4 vanilii
3 oua
6 linguri cacao
2 lingurite praf de copt
500 ml lapte batut
½ tabla ciocolata alba
100 g merisoare
200 g afine

1. Pentru inceput, frecam spuma untul cu zaharul si vanilia. Pe rand apoi, adaugam cate un ou si il incorporam in spuma de unt.
2. Amestecam si omogenizam toate ingredientele uscate, mai putin fructele si ciocolata.
3. Adaugam o parte din amestecul de faina si ingrediente uscate, apoi alternam cu parti de lapte batut. Ultima adaugata trebuie sa fie faina.
4. pudram fructele cu o lingura de faina, tocam ciocolata spoi le adaugam si pe acestea in aluatul de briose.
5. Punem cu o lingura de aluat in forme de briose tapetate cu hartiute vesele si le coacem la 185 de grade Celsius cam 35 de minute. O grozavie de prajiturica, mai ales daca o asortam cu un cocktail party si multe fete vesele!