68. Spaghetti al pomodoro e basilico

Initial mi-am propus sa nu gatesc pentru lista noastra de 121 de bucate cu traditie decat chestii mai putin obisnuite pentru noi, cei de-ai casei. Evident ca socoteala din bucatarie nu pusca mereu cu cea din targ, asa ca am modificat si rasmodificat planul initial. Probabil in final o sa postam si reteta de pizza si nu stiu daca o fi cu suparare ori poate vom da cuiva o idee buna de gatit pentru vreun weekend, insa stiu ca pastele astea au meritat sa le pregatim. Poate parea banal si evident ca italienii gatesc paste, insa fac parte din cultura lor, asa ca le gatim si noi aici, pe cele care mie mi-au parut mai reprezentative.

Am descoperit un om deosebit zilele astea, cu niste retete minunate, simple si delicioase. Antonio Carluccio gateste impecabil, elegant si plin de savoare, asa ca mie mi se pare ca reteta sa incanta orice fan al bucatariei italiene. Evident, in stilul Vlaicu, am adaptat reteta sa de spaghettini al pomodorino la spaghetti simplu al pomodoro fresco. Am schimbat putin ingredientele dar am pastrat metoda si am avut parte de un deliciu culinar. Tot de la el am mai adaptat o reteta pentru un desert de vara, pe care il voi prezenta ceva mai tarziu.

Tot ce pot sa spun e ca masa asta in miez de vara mi-a amintit de o plimbare lunga in Milano si de un dolce far niente de exceptie. Cum as putea sa descriu un Milano amplu si plin de contradictii? Un Bucuresti ceva mai intretinut, cu strazi reci si locuitori indiferenti la miscarea turistilor insa cufundati in moda, Louis Vuitton si parfumuri scumpe. Am avut permanent impresia ca ma aflu intr-un mediu nu foarte primitor, ca trebuie sa ma uit peste umar la fiecare miscare pe care o fac, ca de undeva, de dupa un colt or sa ne asalteze niste baieti ciocolatii, atletici si cu o foarte mare putere de munca irosita in tehnica impletiri unor ate colorate in detrimentul turistului ce sta uluit cand i se cer ma multi euro. Mult tupeu, agresivitate si caldura. In zadar incerci sa te refugiezi la umbra celebrei galerii comerciale, ca aici trebuie sa ai mare grija ce limba vorbesti, mai ales daca nu ai reusit sa iti organizezi concediul in grup mai mare. In doi si vorbind limba materna nu mai scapi de “fratele“ tau care iti impinge pumnul de graunte “gratis” pentru ca tu, naivul turist, sa te bucuri de porumbeii ce populeaza o minune de piata. Daca deviezi de la traseul tau sigur si prestabilit si ajungi in bulevarde cu nume braziliene, o sa faci o tura de shopping la preturi bune, asta daca scapi din nou de aceeasi barbati zdraveni de ciocolata reprofilati pe ochelari de soare si posete “de firma” (adevarul e ca si vapoarele alea unde le fac apar ca si active ale unei firme :)). Daca nu am fi vazut o demonstratie de ambitie si cult pentru grandoare sub forma unui minuat dom, cladiri cu un aer vechi ce pentru mine sunt un soi de paine calda ori daca nu as fi prins o rochita si un parfum la reduceri adevarate, pot sa jur ca aerul pe care l-am respirat in Milano ar fi avut acelasi gust de Bucuresti pe care il gasesti in Piata Victoriei. Nu merita decat arhitectura orasului, scaldatul privirii in marea de vitrine scumpe ramanand un sport plictisitor si mult prea obositor pentru genul nostru de turism.

Cam atat despre Bucurestiul italian (mie imi va ramane pentru totdeauna impresia asta despre capitala modei), sa gatim macar o mancare buna si savuroasa. Antonio Carluccio ne spune ca pentru o portie ne trbuie 100 g paste. Eu zic sa fie serios si sa ne lase cu masura asta, ca eu una nu sunt de suta de grame. Am pus asa:

Pentru 2 portii:

300 g paste

4 rosii mari

2 catei usturoi

2 linguri ulei

Sare si piper

Putin zahar, 1-2 linguri, sa corectam aciditatea rosiilor

O legatura de verdeata cu mult busuioc, patrunjel si 2-3 fire cimbru. Rozmarin am zis ca parca nu avea loc…

Reteta originala folosea doar rosii cherry si busuioc, plus spaghettini foarte subtiri. Noi am adaptat-o, dupa cum se vede.

1. Punem pastele la fiert in multa apa cu sare (10 g sare la litru de apa).

2. Tocam usturoiul si il punem la prajit un ulei, cat sa lase aroma. Daca l-ati ars, e gata, se duce toata aroma mancarii pe apa sambetei si trebuie inlocuit.

3. Adaugam rosiile tocate marunt. Daca vreti sa le opariti si decojiti inainte, cu atat mai bine. Saram si piperam, adaugam zahar dupa gust si lasam sa fiarba pana scade, si pana sunt gata si pastele, evident, al dente.

4. Tocam verdeata, nu foarte marunt, iar cand sosul a scazut, ii dam aroma cu ierburile. Nu mai lasam pe foc decat 1 minut, doua.

5. Din oala cu apa culegem pastele si le punem direct in sosul de pe foc, fara sa le spalam. Miscarea asta e grozava. Incheaga minunat sosul.

6. Amestecam sosul cu pastele, apoi in farfurie mai adaugam cateva frunze de busuioc si patrunjel. Nimeni nu ne impiedica sa mai pudram si putin parmezan peste pastele noastre in stil italian. Dupa care facem o plimbare pe strada amintirilor milaneze…

Milano, deci...

 Galleria Vittorio Emanuele II

 Detaliu...

 Intrarea dinspre Piata

 Domul din Milano

 Dantela :)

 Piata vazuta de pe acoperisul Domului

 Castello Sforzesco

55. Piatto Montano – direct din Dolomiti

 

Ce poti sa faci intr-un concediu medical? Reformulez: ce poti sa faci intr-un concediu medical pe motiv de groaznica, dezgustatoare si perversa varicela? Cam un singur lucru: trandavesti cat e ziua de lunga, te zbati intre plapume si paturi sperand sa te trezesti din cosmarul bolilor copilariei intarziate si mai visezi (atunci cand atipesti exact pe acel petic de corp pe care inca nu ai zarit o punguta rozalie si plina de apa, gata sa trezeasca in tine cele mai aprige si tipic romanesti injuraturi) la drumetiile in care mancarimile de spate erau cauzate strict de soarele mult prea arzator si lipsa cremei protectoare. Punand in aplicare procedura prezentata, am dat frau liber amintirilor culinare si am ajuns la una mai “din topor”, mancare adevarata, un platou de bunatati montane, pe care l-am reprodus (cu toate fortele adunate si cateva pastile de Centrum multivitamine si Paracetamol) cat de bine am putut, pentru a va arata cam ce se mananca prin Dolomiti. Asta e un “Piatto montano” pe care majoritatea restaurantelor il servesc in zona asta. Noi am descoperit bunatatea de platou intr-un restaurant mic dar vesel (“pan e coperto” nedeclarat a fost si mai vesel, dar ii iertam pentru bunatatile puse pe masa) la cativa km de minunata si exorbitanta Cortina d’Ampezzo. Va prezint intai platoul montan a la Dolomiti, dupa care trecem la zona Val Gardena, una din cele mai frumoase colturi de natura salbatica pe care le-am vazut.

Platoul asta e de fapt o masa plina si completa: are carne, branza, ciuperci si mamaliguta, cam tot ce iti trebuie intr-o drumetie serioasa, si la cum arata muntii in partea aia de lume, zau ca e nevoie de toate caloriile de care poti dispune. Trebuie sa va miscati destul de rapid daca vreti sa aveti toata mancarea calda in farfurie, dar mai toate elementele platoului se pot reincalzi, asa ca nu va pune probleme serioase felul asta de mancare.

Pentru 2 persoane aveti nevoie de:

300 g carne tocata (eu am folosit de pulpa de porc si tot asa am mancat si in excursie, desi pe Internet am gasit si variante cu carne de vita)
1 lingurita sare
½ lingurita busuioc
Piper
500 g ciuperci (am folosit Champignon, dar varianta originala are la baza “funghi porcini” – adica hribi)
1/2 lingurita rasa de cimbru uscat
Sare si piper
Ulei de masline pentru calit ciupercile
1 cescuta apa si 1 lingura de faina alba
4 felii telemea de vaca
200 ml smantana dulce
75 g parmesan ras
1 lingura cascaval ras
Putin piper
1 cana apa
60 ml faina de malai

1. Incepem cu sosul de ciuperci, nu de alta dar asta ia cel mai mult timp. Curatam ciupercile de picioruse si pielite, apoi le feliem. Le punem la calit in putin ulei de masline, apoi adaugam in timp ce fierb in suc propriu sare si piper dupa gust, plus ½ lingurita cimbru uscat. Cand ciupercile sunt facute (cam in 10-15 minute maxim) adaugam 1 lingura de faina dizolvata intr-o cescuta de apa rece, si mai lasam sosul la fiert cat sa prinda consistenta, sa se ingroase putin, apoi il punem de o parte.
2. Pregatim chiftelutele pe gratar: astea nu am crezut ca or sa imi reuseasca, insa m-am inselat. Sunt delicioase, au mai de graba gust de gratar aromat, exact asa cum le-am mancat in Italia. Scurgem bine de apa carnea tocata, apoi o amestecam cu 1 lingurita sare, piper si ½ lingurita de busuioc uscat (1 lingurita proaspat tocat). Framantam bine carnea, formam apoi chiftelute potrivite, le aplatizam si le prajim cu rabdare intr-o tigaie-gril unsa cu o pensula cu ulei. Cele din Italia au fost cam rozalii in interior, asta pentru ca nu am cerut eu atunci sa fie mai patrunse. Acasa le-am rumenit ceva mai mult si au fost perfecte. Cand sunt gata, le punem de o parte.
3. Punem la fiert 1 cana de apa cu 1 lingurita de sare, iar cand apa clocoteste pregatim mamaliguta adaugand 60 ml faina de malai, amestecand bine cu un tel, sa nu avem cocoloase, apoi o dam la o parte.
4. Punem la infierbantat smantana intr-o craticioara, apoi adaugam parmesanul, casul si piperul negru, topim tot si gata sosul de branza.
5. Nu mai ramane decat preferata mea, branza telemea la grill. O minunatie, asta daca nu e una seaca, asa ca grija la ce alegeti. Sa nu fie nici prea apoasa si moale, ca atunci e dus efectul. O punem 2 minute la grill, direct dupa chiftele, sa prinda niste dungulite maronii si gata! Putem monta platoul!
6. Asezam frumos vreo 3 chiftele, cate doua felii de telemea la grill, o lingura buna de mamaliga si sosul de ciuperci, iar peste telemea sosul de cas. O masa completa, gustoasa, ca de la munte, cu tot ce are el mai bun! Buna mancarea asta din Dolomiti!...

Si acu’ sa vedem cam de pe unde vine Piatto montano asta: dintr-un peisaj ireal, care iti taie respiratia in orice anotimp, dintr-o lume bruta, pastrata inca si protejata de mana omului, care inca mai stie aici sa o aprecieze, sa nu o despadureasca, sa nu o ucida putin cate putin. De ce isi pastreaza oamenii astia natura in felul in care o fac – un fel atat de diferit de al nostru? Poate penru ca au descoperit ca turistii vin si cheltuie bani cu nemiluita pentru cateva zile de petrecut in natura dura si neatinsa si nu pentru trunchiuri batjocorite de copaci? Pentru ca au descoperit ca se pot asfalta drumuri si in creierii muntilor? Pentru ca le plac catararile cu bicicleta si pe drumuri decente considerand ca e suficient efortul depus si daca nu e necesar sa ocoleasca gropile si baltile de noroi? Ori poate pentru ca au constatat ca pensiunea lor se umple mai repede (chiar daca e mica si rustica pana la definitie) daca privelistea de dincolo de perdelutele cochete respira o natura curata, demna si inaltatoare? Cam asta am constatat noi intr-un august cu vreme buna si prieteni dragi. Am facut o excursie de o zi ce a vizat in principiu Val Gardena si Cortina d’Ampezzo. Din Ponti Gardena am trecut printr-o serie minunata de statiuni ca Ortisei,  Santa Cristina Valgardena (trebuia sa o vad!), Selva Gardena, ca apoi sa fim uimiti de Passo di Sella (2244 m), Passo Pordoi (2239 m), Cinque Torri si in final rafinatul Cortina d’Ampezzo. Nu pot sa spun decat ca aici sportul se imbina cu luxul prohibitiv, ca vitrinele abunda in blanuri scumpe inca din august iar doamnele de 50+ isi etaleaza tatuajele pe bronzul caramel asortat la botoxul de rigoare. O lume ciudata, in care artificialul a stiut exact in ce masura sa patrunda, in maniera in care natura a ramas nestanjenita si in consecinta apreciata si mai mult de turisti. Bizar? Poate doar pentru Carpatii nostri unde doar stanca ramane dezgolita, nu si umarul fin al unei doamne cochete ce nu mai gaseste placere in a se etala intr-un cadru compromis…

Pentru imagini troienite:

http://www.valgardena.it/en/

 

 

Pe langa Ponte Gardena...

 ...spre Val Gardena

 La Passo di Sella

Sa ne amintim...

 

 

Aici unii au avut mai putin rau de inaltime si deci avem si fotografii :)

Deasupra lumii

 Cinque Torri

 Relaxare...

 ...si Cortina d'Ampezzo in sfarsit...

24. Tiramisu – simplu, rapid, cremos si aromat!

 

Dupa cum spuneam, concurenta aici e serioasa, ca sa nu mai spun ca si in familia sotului meu desertul are deja un bun renume! Aici prezentam varianta Cristina V, respectand principiile desertului tipic italian, asa cum se regasesc in mai toate retetele din cartile de bucate: mascarpone, galbenusuri, baza de piscoturi si cacao. Rezultatul (nu ca l-as lauda :D) a fost delicios si ca bonus am descoperit si secretul: e marca de crema de branza mascarpone folosita. Am mai incercat vreo 2 sau 3 feluri pana acum, dar de azi raman la Exquisa: un mascarpone dens, untos, cu aroma minunata si de care nu  ma mai despart. Noi am facut o tava mare, dar continutul nu foarte inalt. Cu toate astea a fost un succes!

Ingrediente:

400 g piscoturi
500 g mascarpone
200 ml frisca
3 galbenusuri
6 linguri de zahar
3 pliculete zahar vanilat
4 linguri rom sau cognac
2 cani cafea neagra tare, neindulcita
Vreo 2 linguri de cacao

1. Frecam bine galbenusurile cu zaharul si vanilia. Cand avem o spuma consistenta, adaugam crema de branza si omogenizam bine totul.
2. Batem frica, nu extrem de tare, apoi o incorporam si pe aceasta in amestecul anterior. Adaugam apoi si alcoolul.
3. Pregatim o cafea tare si o punem intr-o farfurie. Pe rand, scufundam jumatate din piscoturile noastre pentru 2 secunde in cafea, apoi le asezam intr-un strat in tava.
4. Intindem jumatate din cantitatea de crema peste piscoturi. Pudram un start de cacao, apoi o luam de la capat cu inmuiatul piscoturilor. Mai facem un strat de piscoturi, apoi culminam cu un strat de crema pudrata din nou cu cacao. Desertul trebuie dat la frigider macar o ora sa se intrepatrunda aromele si abia apoi poate incepe dezmatul!

23. Cannelloni cu spanac si sos de rosii

 

Am ramas in urma cu cele 121 de retete, asa ca azi am dat iar o fuga pana in Italy pentru o portie din cele mai bune paste pe care le-am mancat eu vreodata. Am asezonat apoi cina cu un desert de prin partea locului pe care il vom prezenta mai in colo. Am gatit deci o masa tipic italiana: paste sub forma de cannelloni pe care le-am umplut cu spanac si evident, la desert, un tiramisu simplu si rapid. Pentru desert am concurenta serioasa (o anume mamica pentru o anume zi din an!) dar ne-am straduit sa il aducem in farfurioarele noastre pastrand principiile originalului. Atat deocamdata despre desert, sa trecem la lucruri serioase!

Cannelloni umplute cu spanac am avut pentru prima data intr-un vas de lut, sub forma de gratin, pe malul lacului Garda intr-o minunata statiune, unde inca banuim ca am fost serviti de o conationala Cristina cu sortulet alb impecabil, cu un accent ciudat in italiana si un zambet simpatic, asa, ca pentru ai ei. Mancarea mi-am fost adusa cu fast chiar de bucatar cu instructiunile de rigoare privind atentia la vasul fierbinte, si poate chiar asta a facut sa ma indragostesc pe loc de bucataria italiana (sau sa fi fost bucatarul, din nou?...:))

Mancarea merge surprinzator de rapid, desi prima data cand am facut-o m-a apucat groaza in fata tuburilor goale si descurajante, dar cu pofta nu te pui, ca sa nu mai zic de nostalgia aromei de concediu pe malul lacului. Chiar daca va parea ca veti pierde vreun ceas din viata umpland tuburile tari de paste, va spun de pe acum, nu e deloc asa. Merge chiar rapid treaba si pe cand sa va trageti sufletul veti vedea ca tava voastra mare de Jena s-a umplut deja.

In ceea ce priveste cantitatile, de data asta eu le-am gresit si am ramas cu ceva tuburi goale si aruncate, in schimb pentru blog am facut calculele pt cantitatea optima necesara umplerii celei mai mari tavi de sticla termorezistenta. Asa ca nu va uitati la tava mea, ci la cantitatile scrise, asta daca vreti sa serviti cam 6 persoane as spune eu. Data trecuta asa am facut. In plus, in feul asta veti folosi toate tuburile care sunt in mod standard, din cate am vazut eu, intr-un pachet de 250 g. Prima data am folosit paste Barilla aduse – normal – din concediu. Isi merita banii. In schimb nu pot sa spun ca cele de la noi, Panzani, m-ar fi dezamagit. Totusi, daca veti gasi primele in comertul nostru, nu ezitati si optati pt acelea. Sa nu mai lungim vorba!

Ingrediente (6 portii):

1 pachet Cannelloni 250 g
500 g spanac tocat congelat
350 g ricotta sau urda
2 cepe medii
4 catei usturoi
500 ml bulion sau rosii pasate
150 ml apa
Piper, sare dupa gust
1 lingura ierburi de Provence
3 lingurite zahar
2 linguri ulei de masline
Unt pentru uns tava
Parmezan ras

1. Tocam cat mai marunt posibil cepele si le calim in uleiul de masline pana se inmoaie.
2. Cand ceapa s-a inmuiat punem spanacul peste, asa congelat cum e. Se desface el pana la urma.  Tot acum pisam usturoiul si il adaugam. Punem si piper si calim pana se dezgheata tot spanacul si mai dispare din apa de pe el. Cand consideram ca a pierdut suficient din apa il luam de pe foc.
3. Adaugam apoi ricotta sau urda, ca e sincer acelasi lucru. Poate urda mi s-a parut foarte putin sarata iar ricotta mai cremoasa, insa ca si gust si textura e aceeasi treaba. Amestecam totul bine si acum saram pasta dupa gust. Nu punem inainte sare din cauza branzei.
4. Ungem o tava cu unt si incingem cuptorul la 170 grade Celsius.
5. Incepem sa ne jucam cu tubuletele. Le umplem cu pasta de spanac si le asezam frumos, pe doua randuri in tava unsa cu unt.

 

6. Pregatim sosul din rosiile pasate sau bulionul, apa si condimentele (zahar, sare, piper, ierburi de Provence). Il turnam frumos peste paste. Aruncam si o mana buna de parmezan peste si dam tava la cuptor 35 de minute. In ultimele 5 minute mai presaram ceva parmezan si gata! Astea sunt complicatele paste Cannelloni. Evident, le puteti umple si cu sos de carne tocata sau poate mai aveti si alte idei… abia astept sa le aud!

 

9. Pui a la Italy (Nastro Azzurro) cu lamaie, usturoi si rozmarin…

Despre Italia am putea vorbi la nesfarsit, dar asta intr-o alta zi, poate chiar si cu detalii foto. Deoarece azi avem degustare de prajitura, voi trece direct la subiect, cu promisiunea sa revin mai pe larg in jurnalul de calatorie cu impresii despre fratii nostri italieni, la publicarea unei retete ce mie mi s-a parut fabuloasa, dar asta, mai in colo.

Gatim deci pui in stil italian. O minunatie de fripturica, si asta nu o spun doar eu; Cami a golit farfuria, lucru ce nu ii sta in caracter in mod obisnuit.

1 pui impartit in 4 bucati pt servit sau 10-12 pulpe inferioare, sau 4-6 superioare. Ca idée, pui sa fie!
5 linguri ulei, de preferat de masline
5 linguri suc de lamaie
coaja rasa de la o jumatate de lamaie mare sau una mica intreaga
5-6 catei de usturoi
3 ramurele de rozmarin proaspat
Sare, piper

1. Spalam si curatam bine de tot carnea de pui, orice parte a bietei pasari o fi ea. O saram si o piperam.
2. Intr-un castron amestecam uleiul, sucul de lamaie, coaja de lamaie, usuroiul taiat in jumatati si rozmarinul tocat.
3. Tavalim bucatile de pui intr-o tava in care am turnat vinegreta, sa se unga bine carnita cu toate mirodeniile, tragem o folie de plastic peste tava si lasam totul la marinat cam 2 ore. Da… e nevoie de rabdare la reteta asta.
4. Scoatem tava din frigider si o dam la cuptorul preincalzit la 190-200 grade Celsius, pe un raft inferior, 2 as zice eu si lasam pana ce puiutul devine fraged. Asta va fi cam 60-70 minute. Rezultatul: o carne foarte frageda si incredibil de aromata!
5. Puiul de Italy merge foarte bine cu o salata de cartofi fierti in coaja cu vinegreta simpla (apa, sare, zahar si otet, toate dupa gust), putin ulei si masline. Pentru Dani si Cami, fara ultimele… More for meeee!...